Prin traversarea Atlanticului și prin înrădăcinarea departe de casă, câteva vițe de vie americane norocoase au supraviețuit extincției și au înflorit pe noi meleaguri. La fel ca toți refugiații, capacitatea lor de a se adapta la noile peisaje și culturi a fost crucială. Inițial considerați drept curiozități exotice, acești struguri americani exilați au devenit componente importante ale peisajelor viticole din întreaga lume.

Înainte de colonizarea europeană a Americii de Nord în secolul al XVI-lea, multe specii indigene de Vitis - clasificate botanic ca labrusca, aestivalis, riparia... - vița de vie sălbatică americană era folosită de către popoarele indigene pentru hrană, nu pentru vin. Apoi, imigranții europeni au adus cu ei butași de viță-de-vie proprie, în speranța de a produce propriul vin în Lumea Nouă. Aceste soiuri europene aparțineau toate unei singure specii de viță de vie, Vitis vinifera, care, ca și grâul pentru pâine, a însoțit omenirea încă de la începuturile agriculturii.

Aceste vițe de vie vinifera nu au găsit condițiile potrivite și au cedat rapid în fața frigului, a bolilor și a insectelor prădătoare. Cu toate acestea, unele au reușit să supraviețuiască suficient de mult timp pentru ca florile lor să își elibereze polenul în pădurile împădurite cu specii americane. Aceste contacte întâmplătoare au dat naștere unei clase complet noi de struguri hibrizi euro-americani.